Trăim prea puțin…

Ne afundăm prea mult gândurile în întrebări fără răspuns și dorințe fără rădăcini, visăm prea mult și trăim prea puțin, criticăm prea des și iubim prea rar, suferim și ne pripim să-i învinovățim pe alții pentru nefericirile și durerile noastre. Apoi, ne odihnim sufletele bătute de soartă și ne întrebăm: “De ce?”. Ne întrebăm și ne tot întrebăm, până obosim…iar și iar, purtându-ne bolnăvicios prin bătălii umbrite de ”Cum ar fi?”.

Suntem prea egoiști, dramatizăm prea mult și ne bucurăm prea puțin. Uităm să ne mai aruncăm, din când în când, privirea către omul care nu își rătăcește blândețea-n dezamăgiri, omul care nu cere prea mult pentru un zâmbet și care nu-și vinde ziua de azi pentru cea de mâine, omul care știe că viața e mai mult încercare decât reușită, că timpul vindecă, iar rănile lasă cicatrici…omul care-și iubește Universul, chiar dacă sufletu-i secătuit de dragoste.

Renunțăm prea repede, prea grăbit, prea aspru, fără să ne gândim la ce renunțăm. Renunțăm din prea multă iubire sau prea multă durere, prea multă suferință sau pur și simplu din plictiseală. Nu știm cum să ne ducem luptele, cum să fim fericiți, cum să ne întoarcem din drum. Nu știm când suntem nevoiți să renunțăm, așa cum nu știm când trebuie să iubim. Și, totuși, știm că omul nu este făcut să fie singur, la fel cum știm că viața e așa cum trebuie să fie, nu așa cum vrem noi să fie!

Share: