Stelele mele

Nu îmi este greu să spun că sunt egoistă, și probabil acesta o fi motivul pentru care aș vrea să îndes toate stelele în ochii mei, însă nu încap. Or fi ochii mei prea mici? Posibil. Totuși, ori de câte ori îmi ațintesc privirea către cer, îmi caut stelele mele, și probabil nu sunt singura. Cu toții privim în anumite direcții, căutându-ne stelele, ca și când ne-am căuta pe noi sau pe alții, ca și când stelele ar diminua distanța, suferința și ranchiuna care încolțește în sufletele noastre.

Și când pomenesc de stelele mele, gândul îmi fuge la fragmentul din Micul Prinț (una dintre cărțile sufletului meu): “Oamenii au stele care nu sunt aceleași. Pentru unii, care călătoresc, stelele sunt niște călăuze. Pentru alții, ele nu sunt decât niște luminițe. Pentru unii care sunt savanți ele sunt niște probleme. Pentru omul meu de afaceri, ele însemnau aur. Dar toate stelele astea tac. Tu însă vei avea niște stele cum nu mai are nimeni … Tu vei avea stele care știu să râdă”.

Bizară o fi treaba asta “fiecare cu stelele sale”. Însă cum pot fi stelele la fel, când noi le privim atât de diferit, când semnificațiile lor sunt atât de tainice sufletelor noastre muritoare? Oare câți oameni poartă și ele în ochi? Se spune că suntem făcuți din pulbere de stele, dar oare ele sunt făcute din pulbere de oameni? Greu de spus, dar să lăsăm întrebările și să privim mai des stelele, avem multe de învățat de la ele.

Share: