Dezleagă-mă, trecutule…

Mi-ai lăsat atâtea urme încât nici eu nu știu ce parte din mine mi-e neatinsă de mireasma ta înecăcioasă. Nu știu câte rugăciuni trebuie să îți închin și nici cum să îmi curăț trupul de amărăciunile și dureile presărate cu atâta migală de palmele tale. Și chiar dacă aș ști eu, nu ai ști tu.

Ți-am fost mult prea devodată și în orice chip și faptă, te-am purtat în speranțe, în gânduri și în dorințe, te-am povestit în mii de feluri, te-am sădit în suflet și te-am clădit în a mea privire, ori de câte ori lumea mi se mărgina. Aș fi stat cu tine și la periferia cugetării mele și ți-aș fi spus că dependența de tine îmi este cea mai grea boală, dar tu nu m-ai fi ascultat…tu nu mi-ai fi îngăduit să mă lepăd de al tău veșnic ecou .

Ti-aș fi fost lumină și întuneric, soție și amantă, curcubeu și furtună. Aș fi fost un cerșetor la pragul sufletului tău și stăpână peste a ta nemurire. Și multe ți-aș fi fost, dacă de pe ale tale buze aș fi gustat nectar, și nu otravă. Și mult aș mai fi stat, dacă rănile nu mi-ar fi sângerat, dacă ochii nu mi s-ar fi întunecat, dacă puterile nu mi-ar fi secat…dacă tu m-ai fi cruțat!

Share: