Galben de sânziene

Și aș vrea să fug de îndată ce îți aud lumea strigându-mă, dar tu… tu mă iei de suflet și mi-l porți hoinărește prin lanuri înmiresmate, mi-l înalți deasupra norilor, apoi mi-l cobori lin și îl lași adormit în păduri fermecate, departe de tot ce e lumesc.

Ce o fi nefiresc cu ochii tăi de îi caută neîncetat pe ai mei? Ce zbucium ți se ascunde-n privire de îți cauți fericirea-n basme cu mine?
Ți-am secătuit ființa de dragoste și te-am lăsat pradă nopților pustiite, fără să-ți alin trupul schingiuit de mângâierile mele istovitoare, iar tu… tu m-ai zidit în poezie și m-ai făcut nemuritoare.

Cu neastâmpăr mă adăpostesc la umbra făpturii tale și te întreb: Ce suflet nepământean se scaldă-n tine? Apoi, îți privesc fruntea bătută de dor și îmi doresc ca măcar pentru o zi să îți colorez dragostea cu galbene scântei…cu galben de sânziene.

Share: