Călăul sufletului meu

Nimic nu te-a oprit, nimeni nu te-a întors din drum, minunea mea! Cu ochi rugători îți priveam chipul damnat, întrebându-mă pe ce alee pustiită ți-ai pierdut parfumul candid. Te strigam, te chemam și te rechemam, dar glasul mi se izbea neîncetat de ziduri, pierzându-se în neant. M-ai sacrificat și m-ai abandonat pe altarul trecutului, jertfă pentru sufletul tău chinuit de umbre apuse.

Turbate mi-au fost zilele, așteptând să te întorci, dar nu am simțit fior de al tău călcându-mi pragul. În dezamăgiri mi-am îmbrăcat trupul schingiuit de al tău mamonic orgoliu, cunună mi-am făcut din broderia trădării tale, iar la gât șiraguri, colorate cu a ta nepăsare, mi-am atârnat. Cu mâhnire mi-am încalțat picioarele și pe cioburi încinse am început să calc, dar nicăieri nu mi te găseam.

Azi îți privesc din nou chipul îmbătrânit de remușcări, dar nu simt fărâmă de dor străbătându-mi suflul. S-a pus praful pe noi și ciulini au crescut în loc de flori, iar tu mai sper la grădini pline de rod. Călău de n-ai fi fost, minuni am fi trăit…dar nu te mâhni, mi te voi aminti!

Share: