Nemuritoare

Îți mai amintești cum îți pictam chipul în stele și te purtam falnic prin ale mele ceruri? Cum cu ochii îți zâmbeam ștrengărește, iar necazurile parcă păleau în fața strălucirii lor? Cum mâinile mele își găseau desfătarea în podul palmelor tale, iar picioarele îmi jucau grațios pe lângă ale tale?

Poate n-ai uitat cum ale tale brațe m-au cuprins și mi-au jurat ocrotire. Nu, nu cred că ai uitat cum am făcut din tine muzeu al pasiunii mele și te-am convertit în poezie.

Dar de visele croșetate la lumina lunii, când doar tu și eu îi înțelegeam singurătatea, îți mai amintești? Spune-mi, vei uita cum cu buze tremurânde ne-am purificat trupurile otrăvite și ne-am gravat dragostea pe ziduri himerice, ascunsă de ochiul pizmaș?

Cu binecuvântări voiam să-ți pedepsesc destinul, dorindu-mi să mă regăsești în fiecare surâs…dar tu, tu m-ai zidit în al tău suflet și m-ai făcut nemuritoare.

Share: