100

La ceas de sărbătoare, de sub alb feeric, suspină o frumoasă Românie. Bătrână și înțeleaptă, își privește copiii care, fericiți sau răniți și uitați de alte suflete, greu îi înțeleg durerea.

Și ar vrea să le șteargă lacrimile amare și să le alunge deznădejdea ce le stăpânește suflul, dar e neputincioasă. Mulți au părăsit-o, învinovățind-o de goliciunea farfuriilor, a buzunarelor și a nedreptății. Unii nici măcar nu și-au întors privirea de rămas bun către ea, în timp ce alții și-au gravat tricolorul pe zidurile venelor și au pășit mistuiți de durere departe de ea, de România. Nici ea nu mai știe în cate ploi de lacrimi a fost scăldată și câte răni i-au scrijelit inima, lăsând-o însângerată.

Totuși, azi, în zi de sărbătoare, când toți se întorc la ea ca niște fii risipitori, îi iartă și le mângâie durerile, bucuroasă că nu au uitat de România. Și oricât i-ar fi de greu românului, ea știe că în sufletul lui stă sădită blândețea, răbdarea si puterea, că dorul n-a fost niciodată cântat cu atâtea lacrimi pe gene…că numele ei nu a mai sărutat atâtea buze așa cum a făcut-o acum, la Centenar.

Ea știe că astăzi este despre ea, despre România!

Share: